Când nu mi-a mai rămas decât tăcerea,
Când nu mai am putere să vorbesc,
Când vorbele-mi deșteaptă iar durerea,
Chiar și puține dacă le rostesc,
Vorbește Tu în locul meu, Isuse,
Și fă din glasul meu neauzit,
Și din cuvintele ce nu sunt spuse,
Un strigăt ce se-nalță spre zenit.

Există în tăcere-o rezonanță
Mai tare ca un glas răsunător,
Ecoul ei se-aude la distanță
Puternic, deslușit, pătrunzător.
Învață-mă să prețuiesc tăcerea,
Și jugul ei, Isuse, să-l accept,
Căci poate-n el se-ascunde mângâierea
Ce de atâta vreme o aștept.